Sufla vantul cu putere si toate gandurile mele o iau razna spre infinit, muzica imi suna in casti la maxim si inima imi bate cu putere, parca ar vrea sa sara din piept, sa o ia la fuga spre o alta lume, si nu as condamna-o, pentru ca desi e primavara afara, in sufletele oamenilor e tot plumb si ura. Soarele sta prins pe cer cu o agrafa cenusie, si intregul cer parca ar vrea sa inceapa o strofa din lunga piesa a lui, dar parca ceva il impiedica. Oamenii sunt rai, sunt rai chiar si cu cele mai inocente suflete, cand trupul meu s-a oprit si ochii mei si-au ridicat privirile spre cer, catre luna magica, privirile oamenilor au fost pline de ignoranta si ironie maxima. De ce, chiar si primavara, lumea e rea? De ce atatea lucruri fara sens, fara inteles, fara un strop de iubire in ele? Ceasurile trec repede in acest anotimp, natura invie si totul e verde si frumos, cat imi doream sa vad copaci infloriti, soare pe cer si acele multe stele care ma fascineaza de fiecare data cand privesc cerul in noptile mele tarzii. Primavara iubirea ar trebui sa pluteasca in aer, totul ar trebui sa fie tandrete si minuni magice, fluturasi, pasarele, cantece line de primavara sa pluteasca in aerul caldut, si zambetele oamenilor sa persiste si in cele mai tarzii ore. Si vreau primavara asta multe culori si arome dulci, si vreau sa vad multa frumusete, chiar daca va trebui sa-mi inchid ochii si doar sa-mi imaginez, vreau ceva special. Vreau momente dulci alaturi de familie, vreau clipe de nepretuit cu prietenii mei, vreau la scoala sa fie perfect, vreau sa nu ma supar nici sa ma stresez, vreau sa fie totul primavara, si lacrimi dulci de primavara caramelizata sa-mi inunde viata.
Orasul e in agonie, cerul e de plumb, azi stateam si priveam pasarile cum zboara pe cerul cenusiu, si parca si ele erau triste, daca primvara ar trebui sa insemne renastere si frumos, atunci inima mea de ce tanjeste atata dupa noi? Povesti de primava rasuna in intreaga lume, povesti fara sfarsit, povesti parfumate cu culori pale, nebune. E un intreg haos aici, plin de ciocolata si caramel, cocos si mac, ma izbeste de toti peretii lumii si nu pot sa ripostez, nu am putere sa zic macar un singur cuvant, in orasul enorm cu totii dorm, doar eu dansez dimineata, incet, sa nu ma auda mami, si apoi adorm din nou.Sau nu? E nevoie aici de o scanteie, de un strop de lumina , plus un extra de frumuste, ceva care sa ma faca sa fiu vie, din nou. Ma uit afara in gol, pierduta, cu gandurile departe si vad un copil cu ochii plini de lacrimi, vad un copil stand in ploaia rece, fara licarirea aceea in ochi, fara macar o umbrela, fara nimic. Si imi doresc sa ma duc la el, dar e asa dimineata incat daca as deschide usa si as alerga la el in camasa mea mi-as trezi parintii, of, nu mai am putere nici sa plang pentru acel copil, ploaia rece si cruda cade cu putere pe pretiosul lui capusor, ochii ii plang de durere si agonie, dar ploaia ii le curma fara mila. E pustie viata, chiar si pentru cele mai inocente suflete ale lumii de azi, care in curand vor vedea totul altfel, mult prea diferit.Vreau...inainte, inapoi, oriunde.
Oare imi doresc prea mult?
Oh nu, e 7 dimineata, trezirea Flavia!!! A fost doar un vis...
