Despre iubire

Iubirea…un cuvant cu mare greutate in ziua de azi, un cuvant care lipseste cu desavarsire de pe buzele celor care inca mai “traiesc” intr-un univers fara singurul lucru de care avem nevoie:Dumnezeu. Iubirea, un sentiment pe care cei mai multi dintre noi il ocolim, de frica sa nu ne raneasca, dar uitam ca pana la suferinta este si un strop de fericire. Iubirea, un subiect inchis cu lacat pe care nimeni nu mai doreste sa-l deschida, toti ne ferim de ceea ce poate, ar putea fi cel mai bun lucru din viata noastra, ceea ce ar putea fi poate cel mai bun lucru din lumea asta intoarsa pe dos.

Iubirea te elibereaza de tot ce tu nici macar nu ti-ai imaginat ca poate te tine sclav, iubirea iti da puteri magice sa poti ajunge pana la stele, te face sa-ti bata inima si in acelasi timp sa-ti stea in loc, te face sa plangi si sa razi de fericire, sa mai vrei, te face dependent de ea, te ajuta sa treci prin toate chestiile urate din lumea asta, este acolo pentru tine, nu te lasa de mana, nu te lasa sa traiesti fara ea, este intdeauna langa tine, ca si umbra ta, si nu are decat un singur scop:Fericirea ta! Da, asa e… daca pana azi ai suferit, zici tu, din cauza iubirii, poate de maine te asteapta ceva de miliarde de ori mai bun, ceva la care tu nici macar nu visezi, ceva care te va face sa uiti de suferinta, ceva care va fi acolo, pentru tine, 24 din 24, 365 din 365. Nu te va lasa singur, daca vei rade, ea va rade alaturi de tine, daca vei plange, de data asta nu vei mai plange singur, ea va fi si acolo, pentru ca doar dragostea adevarata e acolo pentru tine cand ai nevoie de ea, chiar daca poate nu o simti din cauza durerii, nu uita ca si ea plange, pentru ca ti-a promis ca va fi intdeauna acolo pentru tine, sa te mangaie, sa te ajute si sa-ti dea putere sa treci mai departe. Iubirea nu e rea, e mai buna decat o mama, mai buna decat mancare cand esti infometat, mai buna decat apa cand esti insetat.

Iubirea e ceva atat de puternic, ea da sens vietii tale, daca nu ai nici un scop cu viata ta, iubirea poate fi scopul tau, dansul tau perfect care nu se mai termina, imbratisarea lunga si sarutul dulce, luna si stelele, ploaia care bate in geamul tau, doar tu si eu, Iubirea.

Dupa ce vei cunoate adevarata iubire, orasul va fi a tau, vei putea face tot ce tu doresti, viitorul tau va fi remarcabil, va dura pentru o vesnicie, gata cu pozele cu fetele sterse, gata cu scrisorile triste pe care nu le-ai putut trimite, in casa inimei tale va trebui sa faci loc pentru inca o persoana, si apoi pentru mai multe, pentru ca iubirea inseamna beneficii, iar benefiicile inseamna fericire, si fericirea inseamna o viata perfecta, fara lacrimi si nopti reci.

Iubirea va fi alaturi de tine, si nu va mai conta nimic apoi, vom fi doar noi, fericiti pentru o vesnicie, iubindu-ne, pentru ca doar o viata avem.

Si te intreb, ce-I iubirea?

Auzi si tu? Simti? E acel miros al toamnei, dulce amarui, plin de culori, frunze reci asternute pe covorul mort al aleilor. Drumul durerii e tot acolo, gol, singur, rece. Sau… nu, m-am inselat. Este el, e acolo, asteptand, cu ochii inlacrimati, cu inima sfasiata, prabusit. El, acelasi dintdeauna, dar parca azi e ceva in ochii lui, o stralucire mai aparte, tot goala si plina de durere.Hainele lui sunt ude, ii e frig, tremura, tanjeste dupa iubire, tace.De ce tace? De ce nu spune nimic, un cuvant, un murmur, orice.Doare. Oh, e asa multa tristete, asa multe regrete, uitat de lume si de prieteni, neiubit, necunoscut, singur, trist, gol si apasat. Cat de tare simte el durerea, inima lui e ca un trandafir zdrobit de un urias, in mintea lui alearga un singur nume: EA. Ce drum rece, banci pline de suferinta, copaci goi si tacuti, totul in jurul lui e asa urat, gol si intunecat. Daca i-as putea darui macar o amintire de-a mea, cea mai vesela, sa-l vad zambind, macar pentru o secunda. Se aud niste sunete linistite, alearga deodata cu frunzele spre cer, calme, singuratice, inconjurandu-l cu toata dragostea care o au, toate din jurul lui parca incearca sa-l faca fericit, sa vada ca e iubit, important si adevarat. Sunetele se aud tot mai tare, tot mai clar, alearga printre copacii umezi, se leagana incetisor deasupra lui daruindu-i afectiunea mult dorita. Vantul rece i-a mangaiat fata si i-a sters lacrimile goale, norii nu s-au mai batut, s-au oprit, si se uitau la el cu atata durere, erau gri, erau negri, tot din jurul lui in sfarsit i-au alinat durerea grea, insuportabila pe care o simtea in sufletul lui uscat, tot ce iubea a fost acolo, pentru cateva momente, alaturi de el, pentru el. Si-a ridicat privirea si m-a zarit, n-am stiut ce sa fac, am stat in loc si i-am zambit. El mi-a zambit la randul lui, si privirea lui s-a schimbat, radia de o multumire si pasiune nemaintalnita, s-a ridicat incetisor de pe banca uda si a venit spre mine, sigur pe sine, puternic . N-am stiut ce sa fac, stateam acolo in bataia vantului, parul imi alerga printre sunetele line, mi-am aplecat capul si am asteptat. A sosit, mi-a ridicat cu tandrete capul si i-am zarit privirea, plina de iubire in acel moment, sufletul nu-l mai durea, eram doar noi doi pe drumul durerii, transformat acum intr-un drum al iubirii catifelate, pure. Picuri reci au inceput din nou sa cada cu putere pe fruntile noastre fierbinti, si inimile noastre au inceput sa bata din nou cu putere, deodata, de acum, fara incetare, pentru eternitate. Am inchis ochii incetisor, si dupa un moment de liniste i-am deschis, dar el nu mai era acolo, a plecat, singur in intunericul toamnei reci si pustii. Ploaia a sters tot ce-mi ramase de la el, sarutul lui, imbratisare-ai calda si mangaierea alinatoare a mainii lui mari, in care ma pierdeam intdeauna. Singura, pe acelasi drum al durerii, singura pe banca uda, alaturi de aceeasi copaci goi si tacuti, de acelasi covor uscat de frunze, de aceleasi sunete calme.Tanjing, asteptand, cu lacrimile reci pe fata mea.

Cantec de toamna

Cuvinte pierdute in universul meu, frunze mici si aurii alearga in jurul meu parca s-ar grabi undeva, spre ceva, oameni cu probleme, incolori, tristi, parca ar fi singuri pe lume, nimeni nu profita de soarele puternic de afara, nimeni nu spune cuvinte catifelate, e liniste. Parca lumea ar sta in loc, parca dragostea a plecat in concediu pe Marte, probabil, pentru ca pare asa depaaaaarte. Astept sa cada niste picuri pe pamantul incalzit, astept o ploaie plina de iubire si pace, vreau sa stau si sa aud cum cad picurii liberatii pe umbrela mea colorata, si astept. Lovita, trista, plina de ganduri diferite, ma gandesc la o alta lume, la cate am pierdut si cate am sa mai pierd, ce-o sa urmeze in viata mea, cat mi-as dori sa plec in lumea ''mea'', sa fie toti, ei, acei oameni langa mine, de neinlocuit. Promisiuni, de ieri, dulci, asteptate, dar parca dispar, odata cu norii albi, si totusi ceva imi spune ca nimic n-o sa mai fie la fel, nici ieri, niciodata. Ce poate face iubirea din om? Mai mult sa il distruga decat sa-l faca fericit, diferit?

Un tablou mai putin colorat de data asta, momente mai ciudate, persoane necunoscute, multa aglomeratie, telefonul tot nu suna, toate sunt nemiscate, pierd controlul, tot ce imi doresc e sa stau undeva singura, cu multa apa si nisip, poate o insula, tot imaginara si de data asta, pentru ca afara se intuneca tot mai mult si nu mai am curaj, nici macar o farama. Tu unde esti baiete din stele, mi se pare ca ai disparut undeva, pamantu asta gol e si mai gol fara tine, pe cer stelele sunt tot acolo, dar una lipseste, fericirea e un cuvant ciudat, soarele se ascunde dupa nori negri, am pierdut si cheile acestei vieti, n-as renunta asa usor, dar totul pare asa inutil, totul pare asa amar, infect, rupt si ma ia cu somn, as vrea sa adorm cu cantecul tau, mi-e asa dor. Azi e azi, maine nu stiu ce va fi, dar va fi ceva, destul ca sa pot castiga inca o lupta din interiorul meu. Inauntru, afara, nimic la fel, doar picurii de ploaie fara gust, cad fara teama pe umbrela mea.Nici un mister, nimic la fel.